Jurnal de lectură (februarie)

luni, 5 februarie 2018

11-19 februarie

Mai am vreo 60 de pagini și termin „Bonobo și ateul”, o carte de non-ficțiune a lui Frans de Waal, un cercetător olandez specializat în comportamentul primatelor. N-aș fi ajuns prea curând la cartea asta dacă nu mi-o recomanda Cătălina, care mi-a și împrumutat-o. În cea mai mare parte, e scrisă pe înțelesul tuturor, astfel că lectura curge neașteptat de repede. Bine, nu chiar așa de repede în cazul meu, pentru că m-am reîntors la scos notițe cu ocazia acestei cărți. Renunțasem la însemnări în ultima vreme, din cauza timpului redus de lectură, dar mi-am dat seama că e de preferat să citesc mai puțin și să înțeleg (și să rețin) ceea ce aflu decât să citesc mult și să uit repede. Iar cartea lui Frans de Waal e plină de informații și teorii foarte interesante, nu doar despre primate și moralitate – de pildă, pe parcursul întregului text, autorul revine la analiza celebrei picturi a lui Hieronymus Bosch, „Grădina desfătărilor lumești”. Am învățat multe din „Bonobo și ateul”, de unele lucruri n-aveam habar, deși sunt informații care ar trebui să țină de cultura generală. 

Bonobo și ateul de Frans de Waal

Oarecum în paralel, am citit și din „G.”, un roman de John Berger, un nume despre care eu nu știam absolut nimic, până să-mi spună amicul meu irlandez că e unul dintre autorii lui preferați. Scriitorul britanic a fost și critic de artă, și pictor, și poet, deci a fost un om cu multiple talente (zic „a fost” pentru că a murit la începutul anului trecut). Cartea a primit Premiul Booker în 1972 și se concentrează (deocamdată) pe viața câtorva personaje din Europa anilor 1880, văzute în contextul politic foarte agitat, cu accent pe situația social-politică a Italiei. Deși povestea de bază e destul de simplă, narațiunea e complicată de intervenția autorului în text, de fragmente scrise sub forma unor scurte eseuri și de multe alte subiecte intercalate cu firul principal (de pildă, figura lui Garibaldi). Berger vine cu tot felul de afirmații și teorii care mă nedumeresc și mă depășesc, pe unele nu le înțeleg deloc, dar măcar încerc. Nici la „G.” nu luasem notițe, iar când a început discuția cu Declan pe marginea cărții, m-am trezit că nu prea știam ce să spun, așa că am revenit la prima pagină și am scos câteva însemnări. Mda, încă o dovadă că notițele ajută la formarea unor păreri mai clare asupra textului, chiar dacă asta înseamnă un efort în plus și o lectură care avansează mai lent.

Fragment: „Sfîrșitul”, de Attila Bartis

vineri, 2 februarie 2018

Fragment roman „Sfârșitul” Attila Bartis Polirom

M-am bucurat când am aflat că urmează să apară un nou roman de Attila Bartis, căci „Tihna”, citită în 2016, a intrat repede pe lista cărților mele preferate. Radu Pavel Gheo, pe care s-a întâmplat să-l vizitez tocmai în perioada când redacta „Sfîrșitul”, mi-a spus că romanul e despre un fotograf și că e cel puțin la fel de bun ca „Tihna”. Nu m-am grăbit să-l cumpăr, pentru că a început să-mi fie teamă de boala cărților dorite: odată intrate în bibliotecă, dispar ca înghițite de o gaură neagră și pot trece ani buni până când reușesc să le citesc. În cele din urmă, am primit cartea în dar, după Crăciun, și o țin aproape, cu gândul la o lectură complicată și stranie, taman pe gustul meu.

Pentru cine n-are răbdare să citească ce am scris despre „Tihna” (și chiar am scris o grămadă!), am extras un paragraf din care puteți înțelege cum am perceput eu cartea și cam ce așteptări am acum de la „Sfîrșitul”: „Tihna” este o carte ca un vulcan pe punctul de a erupe, în care brutalitatea, sexualitatea, poezia și nebunia se amestecă, rezultând un hibrid bizar, cu efecte nocive asupra cititorului sensibil și pudibond. Cartea asta e uneori otravă, alteori miere, cert este că-ți răscolește măruntaiele și joacă un joc murdar cu creierii și sentimentele tale de om respectabil. Îți face greață, te oripilează, dar alteori te urcă pe culmile frumuseții când te aștepți mai puțin – însă asta mai rar, pentru că, în cea mai mare parte, este o carte sumbră, mocirloasă și plină de tenebre.

Jurnal de lectură (ianuarie)

joi, 18 ianuarie 2018

26-28 ianuarie

Am fost câteva zile la părinți (planurile de care vorbeam mai jos s-au amânat un pic) și, bineînțeles, am luat cu mine cartea Anamariei Smigelschi, „Mai de ieri, mai de departe”. Sunt amintiri din călătoriile autoarei, din perioada comunistă până în vremurile contemporane, povestite pe scurt, dar cu o mulțime de amănunte, unele savuroase, altele mai puțin remarcabile. Deși fragmentele pe care-mi picaseră ochii, la întâmplare, m-au entuziasmat peste poate, s-a dovedit că nu toate proze-lițele sunt la fel de interesante. Pentru cine n-a citit nimic de Anamaria Smigelschi, recomand mai degrabă „Gustul, mirosul și amintirea”.

Odată ajunsă la Pitești, a fost musai să vizitez cel mai fain (și am impresia că singurul) anticariat din oraș, unde prețurile sunt foarte, foarte bune. Rămâne în picioare hotărârea de a cumpăra cât mai puține cărți anul ăsta, dar anticariatul din orașul meu natal este una dintre excepții: mi-e imposibil să mă lipsesc de bucuria descoperirii unor cărți faine la prețuri foarte mici. Abia pornisem spre Pitești și deja prefiguram deliciul unei jumătăți de oră de scormonit prin rafturi, cu certitudinea că nu voi pleca de-acolo cu mâna goală. Și exact așa s-a întâmplat. Am făcut ochii mari când am descoperit „Toba de tinichea” dosită în spatele unor teancuri și i-am căscat și mai mult când am văzut că prețul era doar 10 lei. Celelalte cărți au fost fiecare 6 lei, deci pe toate am dat 40 – cam cât costă o carte nouă, mai grosuță. Puteam să renunț la „Generalul armatei moarte”, pe care o împrumutasem de la bibliotecă și o citisem, dar, la prețul ăsta, mi-am zis că n-are rost să fac pe econoama.

carti de la anticariat Pitesti

Planuri de lectură pentru 2018

joi, 11 ianuarie 2018

cărți de citit în 2018

Pentru că sunt mare meșteră la făcut planuri și liste, dar foarte neserioasă când vine vorba să mă țin de ele, m-am hotărât ca anul ăsta să nu mai fac proiecte grandioase de lectură. Sunt doar câteva lucruri pe care sper să le duc la îndeplinire, mai ales că unele dintre ele implică și alte persoane, deci îmi va fi mai greu să mă fofilez. Oricum, sunt tare curioasă pe ce țărmuri literare voi ajunge anul ăsta, plutind așa, în derivă, fără niciun plan care să mă ghideze (săraca de mine!). Va fi un mic experiment care, drept să spun, chiar mă încântă. Bunăoară, cartea pe care am ales-o la început de an: aproape că uitasem de „Dona Flor și cei doi soți ai ei”, până am zărit-o într-un teanc mai dosit și am știut imediat că asta vreau să citesc, și nu altceva. 

Singura hotărâre pentru 2018 ar fi să cumpăr mult mai puține cărți. Știu că niciodată nu sunt destule și că e cam singurul tip de hoarding scuzabil, dar am ajuns într-un punct critic: mă simt copleșită de propria-mi bibliotecă și mă apucă panica când văd teancurile cu „musai-de-citit” răspândite prin toată casa, care de la an la an rămân încremenite cam în aceeași formulă. O să mai merg din când în când pe la anticariate, dar în rest o să (încerc să) iau doar ceea ce știu că voi citi în scurt timp de la achiziție.

Statistica lecturilor din 2017

sâmbătă, 6 ianuarie 2018

un top al cărților citite în 2017 cărți preferate dezamăgiri

În 2017 am citit doar 55 de cărți, cea mai slabă performanță din ultimii cinci ani (înainte de 2012 nu aveam Goodreads și nu țineam o evidență a lecturilor). Au fost mai multe motive, dar n-o să le mai trec în revistă. De planurile de lectură făcute la începutul lui 2017 s-a ales praful: am citit doar două cărți din lista de bază („Valurile” și „Dincolo de ferestre”) – nu înțeleg de ce, pentru că alesesem doar 25 de titluri –, în schimb am mai citit una din lista secundară („Cartea năsoaselor”), plus nouă cărți recomandate de prietenii reali și blogosferici. Anul ăsta o să fiu mult mai temperată în privința planurilor de lectură, în ciuda fotografiei pe care am pus-o pe Facebook. :)

Din cele 55 de cărți, 13 au fost audiobook-uri, ascultate în primele luni ale anului; în toamnă n-am mai simțit nevoia să reiau cărțile audio. Am recitit două cărți: „Între cer și pământ”, de Jón Kalman Stefánsson, și „The Diviners”, de Libba Bray (un fantasy foarte mișto, care m-a ținut și a doua oară cu sufletul la gură – sper că se va traduce și la noi). O singură carte a fost în franceză, restul în engleză și română.

O listă cu cărți la finalul anului (2017)

duminică, 31 decembrie 2017
O listă cu cele mai bune cărți citite în a doua jumătate a lui 2017

Finalul lui 2017 a fost cam agitat și foarte zgârcit cu timpul de citit & scris, dar era păcat să stric tradiția și să nu trec în revistă lecturile din ultimele șase luni. Faptul că am reușit să termin azi lista asta înseamnă că n-am pregătit nimic pentru Revelion, dar sper ca prietenii să mă ierte (promit să mă revanșez cu un quiche și un cheesecake în ianuarie!). Fără alte introduceri (destul de atipic pentru mine), iată cărțile preferate dintre cele citite din iulie până-n decembrie, de la cea mai recentă lectură la cea mai îndepărtată. Unde am reușit să scriu o cronică, am pus link în titlu. În cazul celorlalte sper să recuperez în 2018. Dacă tot suntem în ultima zi a lui 2017, vă doresc un an nou excelent, cu sănătate și experiențe memorabile, cu multe lecturi faine, prieteni buni și tot ce vă mai doriți voi!

Fragment: „Oameni independenți”, de Halldór Laxness

vineri, 22 decembrie 2017

Fragment din romanul Oameni independenți de Halldór Laxness

„Oameni independenți”, de Halldór Laxness, pe care am citit-o în engleză acum patru ani, a rămas una dintre cărțile mele preferate. Pe atunci, habar n-aveam că mai multe romane ale autorului islandez, care a primit Nobelul în 1955, au fost traduse și la noi prin anii 1960. Îmi propun mereu să recitesc „Oameni independenți”, însă deocamdată n-am reușit; între timp am găsit într-un anticariat ediția românească, apărută în 1964 la Editura pentru Literatură Universală, în traducerea lui Ion Vinea (un important poet român simbolist). Ilustrația de pe copertă îi aparține lui Sabin Bălașa; mi-a evocat una dintre scenele care m-au impresionat atât de tare, încât o țin minte și astăzi. Mi-e dragă ediția asta, deși nu știu dacă o voi citi cap-coadă vreodată; paginile sunt îngălbenite și scrisul mic, făcând lectura anevoioasă, dar eu sper totuși că romanul va fi reeditat într-o bună zi.

După atâta timp, mare parte din romanul ăsta mi s-a șters din memorie; au rămas însă câteva scene remarcabile, umorul și ironia lui Laxness (de multe ori subtile), emoțiile puternice pe care mi le-au trezit poveștile lui. Bjartur, protagonistul cărții, este un personaj greu de uitat, care m-a marcat. E un amărât de fermier islandez care trăiește la limita subzistenței, dar e totodată un tip dur, orgolios și încăpățânat, care ține piept valului de schimbări economice și politice care s-au abătut asupra Islandei la începutul secolului 20. Înfruntând cu stoicism bolile, sărăcia, foametea și moartea, Bjartur se bizuie numai pe propriile forțe și nu cere ajutor nimănui. Se războiește cu oricine și orice vrea să-l îngenuncheze, fie că e vorba de oameni, de sistem, de natură sau de forțe supranaturale. E un erou de multe ori ridicol, care crede cu încăpățânare în dreptul lui la independență.
Un produs Blogger.