Sanatoriul timpului (Manechinele, partea a II-a) - Bruno Schulz

Mi-am văzut, în sfârșit, visul cu ochii și am reușit să pun mâna pe Manechinele, ediția românească ce reunește proza completă a lui Bruno Schulz, tot ceea ce s-a păstrat după moartea absurdă a acestui scriitor original, căci manuscrisul neterminat al capodoperei sale, Messiah, a dispărut cu desăvârșire. Despre prima parte a volumului, Prăvăliile de scorţişoară (pe care am citit-o în engleză), am vorbit pe larg în altă recenzie, unde mi-am dat frâu liber senzațiilor puternice resimțite la întâlnirea cu imaginația explozivă a scriitorului polonez. 

În paralel cu traducerea românească, am frunzărit și ediția de limbă engleză (Sanatorium Under the Sign of the Hourglass) și, spre marea mea surpriză, am descoperit că ea conține desene ale autorului, realizate special pentru Sanatoriul timpului. Este a doua situație în care constat că fotografiile lipsesc din ediția românească, din motive pe care nu mi le pot explica (am mai pățit-o și cu Zăpezile de altădată, memoriile lui Gregor von Rezzori). Pentru a compensa această lipsă, voi include mai jos câteva dintre desenele lui Bruno Schulz, bizare precum proza acestuia, și - dacă e să mă iau după fotografiile autorului - de o ciudățenie care-i oglindește stranietatea privirii (nu vreau să sugerez că ar fi fost un pic nebun, însă povestirile lui par, uneori, deliruri fantasmagorice ale unei imaginații ce a scăpat de pe făgașul normalității).

Scena din grădină, în Primăvara

Sanatoriul timpului, cea de-a doua parte a Manechinelor, folosește, mai ales în primele povestiri, un limbaj mult mai ermetic și mai saturat de metafore decât în Prăvăliile de scorţişoară, depărtându-se de subiectul concret și coborând în abstract, prin intermediul unui delir lingvistic. Dificultatea lecturii nu rezidă, însă, în folosirea unor termeni complicați, ci în babilonia de metafore și alăturări neașteptate de cuvinte. Uneori, este destul de dificil și obositor să ții pasul cu imagistica frenetică a scriitorului, care devine de-a dreptul alarmantă în povestirea Primăvara (trebuie să recunosc, aceasta mi-a plăcut cel mai puțin). Schulz ne face părtași la o dimensiune la care numai el pare să aibă acces, o lume aflată la capătul cuvintelor, pe care o ilustrează în șuvoaie exaltate de poezie și epitete ce curg neîncetat, devenind culori și imagini ce ating paroxismul - căci există lucruri prea mari și prea superbe ca să încapă în această existență. 

Ce este un amurg de primăvară? Ne găsim la sfârșitul cuvintelor, care devin nebuloase, delirante și iresponsabile. Cu toate acestea, abia dincolo de hotarele lor începe ceea ce este nemărginit și inexprimabil în această primăvară. Abia dincolo de cuvinte, unde puterea magiei noastre nu mai acționează, începe să se deslușească vuietul acestei întunecate și necuprinse stihii.

Fascinat de coloana de foc a soarelui de primăvară ce intră prin ferestre, copilul Schulz începe să deseneze frenetic animale fabuloase, lipsite de regn și denominare, redând prin culori universul său imaginar. Căutând cu disperare Cartea, pe care a întrezărit-o în pruncie, găsind-o cu filele rupte, aproape distrusă, copilul își mută atenția asupra clasorului, un univers magic al timbrelor ce anulează granițele și neștiința; clasorul devine noua Carte, în care băiatul găsește rezolvarea dilemelor și a misterelor, prin care înțelege lumea și istoria. 

Bianca (în alb) la muzeu

Tatăl, figura centrală în Prăvăliile de scorţişoară, trece aici pe un plan secundar, pe măsură ce Schulz se orientează spre lumea exterioară, încercând să descifreze misterul primăverii, al nopților de iulie, al toamnei sau al întunericului. Atenția se translatează dinspre interiorul casei - cu tapetele mișcătoare și camerele uitate - spre parcuri și grădini, spre o deconstrucție poetică a vegetației și a luminii, dar și spre o figură nouă ce apare în lumea naratorului - Bianca, poate prima iubire din copilărie, ființă misterioasă și tristă care-i aprinde imaginația copilului-bărbat, fără a aluneca, însă, pe tărâmul sexualității. Această dimensiune îi este rezervată Adelei, fata în casă ce apare drept întruchiparea feminității și a senzualității, la geamul căreia se perindă diverse personaje (inclusiv tatăl) ce privesc cu jind la coapsele dezvelite ale femeii cufundate în somn. 

Mama lui Schulz este ciudat de absentă din lumea naratorului, fiind un personaj mereu în umbră, lipsit de o personalitate concretă, care apare în cadru pentru perioade scurte, nememorabile. Mama este o ființă străvezie, care nu se remarcă prin nimic deosebit, ea nu impune și nu se impune, ținând partea tatălui și trecându-i cu vederea manifestările la granița smintelii. 

Tatăl zburând prin cameră

Figura tatălui este cea care revine mereu, chiar dacă fugitiv; aplecat asupra registrelor sau ascuns în magazinul de postavuri, tatăl trece uneori prin transformări radicale, ca atunci când, supărat pe vânzătorii puși pe șotii, devine o muscă ce bâzâie înfuriată și se izbește de pereții prăvăliei - însă nu pentru multă vreme, căci totul revine la normal la căderea serii. Amenințat de o moarte iminentă, aflat în pragul dispariției, tatăl se întoarce întotdeauna, deși cu mai puțină energie și patos decât în Prăvăliile de scorţişoară. Este incert dacă el își revine din ultima metamorfoză, hilară și grotescă totodată, care survine în povestirea finală, Ultima evadare a tatălui meu. Cu un umor negru irezistibil, Schulz relatează tribulațiile părintelui transformat în crustaceu, privit de familie cu milă și repulsie, pe care un unchi încearcă cu tot dinadinsul să îl strivească. 

În vremea aceea, tata murise definitiv. Murise de multe ori, dar întotdeauna incomplet, cu anumite rezerve, ceea ce impunea de fiecare dată revizuirea faptului. Acest lucru avea și partea lui bună. Împărțindu-și moartea în rate, tata ne obișnuia cu dispariția sa. Deveniserăm indiferenți la întoarcerile lui, tot mai rare și de fiecare dată mai deplorabile. (pag. 376)

În camera tatălui, la Sanatoriu

Proza extraordinară a lui Schulz, de care m-am îndrăgostit în Prăvăliile de scorţişoară, revine odată cu Sanatoriul timpului - o povestire impresionantă, cu accente sumbre și suprarealiste, care ne introduce într-o lume bizară unde culorile au fost obliterate. Naratorul călătorește spre Sanatoriul unde este internat tatăl, un loc în care timpul a fost dat înapoi, astfel că moartea părintelui nu s-a întâmplat încă, iar el duce o existență relativă, care poate fi anulată de cea mai mică îndoială din partea lumii exterioare. În dimensiunea lui, zilele sunt văzute ca printr-un lințoliu de doliu, din ce în ce mai apăsătoare și mai întunecate. Negrul frunzelor, ciudat de saturat, este profund și binefăcător ca un somn reconfortant, căci în lumea guvernată de Sanatoriu, oamenii își duc zilele într-un somn prelung, care ademenește și subjugă; este o stranie asemănare cu Sanatoriului din Muntele vrăjit, unde Hans Castorp își descoperă o boală neștiută care-l face prizonier timp de șapte ani. Scăpat de sub supraveghere, timpul se descompune, iar fiul vede multiple variante ale tatălui, care zace bolnav și, în același timp, mănâncă la restaurant sau vinde într-o prăvălie din oraș. 

O altă povestire excelentă, străbătută de candoare și de un umor subtil, este Pensionarul. Naratorul, îmbătrânit înainte de vreme, se află la granița dispariției (luând, parcă, locul rezervat tatălui) și, nu o dată, pare că a trecut în lumea de dincolo, unde s-a descotorosit de convenții și responsabilități. Pensionarul foarte avansat și foarte înaintat în această calitate decide să-și urmeze un vis nebunesc, astfel că revine la școală și se înscrie în clasa I. Redus treptat la ignoranța copilăriei, prins în iureșul poznelor și supus pedepselor, naratorul devine din ce în ce mai mic și mai infantil, până la dispariția superbă, pe care nu o voi dezvălui. 

Foarte mult mi-au plăcut și povestirile Dodo (despre un tânăr care, în urma unei boli, rămâne fără memorie și fără minte, însă în trupul lui este zidit și celălalt eu, odinioară sănătos), Edzio (despre un vecin cu picioarele atrofiate, dar cu un bust atletic, mulțumit de tranzacția cu soarta, prin care și-a dat sănătatea în schimbul trândăviei) și Singurătate (în care naratorul este un pensionar ce nu și-a mai părăsit camera de ani de zile, asemănându-se cu un șoarece nemuritor). 

Bruno Schulz, în Sanatoriul timpului

Povestirile din „Prăvăliile de scorţişoară” și „Sanatoriul timpului” sunt, în cuvintele lui Bruno Schulz, o încercare de restituire a istoriei unei anumite familii, a unei anume case dintr-un oraș de provincie - nu prin intermediul documentelor, al studiilor de caracter sau al destinelor, ci prin căutarea sensului mitic, al miezului esențial al acelei istorii... Aceste elemente fabuloase sunt inerente fanteziilor infantile, intuițiilor, temerilor și anticipărilor proprii zorilor vieții. Pornind de la universul copilăriei, Bruno Schulz ajunge la o maturitate prematură, dominată de singurătate și alienare, în care se oglindește viața lui solitară din orășelul polonez Drohobîci, neîncăpător pentru imaginația fără limite a unui scriitor straniu, mic de statură, neatrăgător și bolnăvicios, dar cu o genialitate poetică ce a fost recunoscută pe deplin abia după moartea sa absurdă.

Ceea ce a realizat în această viață scurtă a fost de ajuns pentru a-l consacra drept unul dintre cei mai remarcabili scriitori care au trăit vreodată. (Isaac Bashevis Singer)

Editura: Polirom, 2004

Traducere: Ion Petrică

Număr de pagini: 384