sâmbătă, 27 septembrie 2014

Cei dintâi și cei de pe urmă - Ludmila Uliţkaia



Cei dintâi și cei de pe urmă este a doua colecție de proză scurtă semnată Ludmila Uliţkaia pe care o citesc în acest an, după Fetiţele. Rude sărmane, care mi-a mers la inimă atât de bine încât am vorbit despre ea în două părți (aici și, respectiv, aici). Volumul de față mi-a plăcut ceva mai puțin, poate pentru că, în unele cazuri, nu am simțit aceeași implicare în viețile personajelor pestrițe imaginate de scriitoare, iar câteva din poveștile lor au avut un final abrupt care m-a nemulțumit un pic - dar acesta este un motiv strict personal, care ar putea să nu îi deranjeze pe alți cititori. 

Povestirile din Cei dintâi și cei de pe urmă sunt mult mai directe, mai indecente și mai sexuale, atingând subiecte ca prostituția sau homosexualitatea, dar ele orbitează tot în jurul subiectului predilect al Ludmilei Uliţkaia - sufletul de neînțeles și plin de enigme al femeilor ruse, cu bagajul lor complex de tradiții și trăsături genetice amestecate. Cadrul temporal este mai variat, de la dictatura sovietică la anii '90, când femeile trec granițele „imperiului malefic” și ajung în Elveția sau în SUA, unde inteligența și spiritul lor descurcăreț nu le mai par atât de speciale ca în patria natală.

miercuri, 24 septembrie 2014

Cu cât merg mai repede, cu atât sunt mai mică - Kjersti Skomsvold



Iată o cărțulie de la care nu aveam mari așteptări, dar care s-a dovedit a fi o lectură densă și plăcută, tristă și amuzantă în același timp. Mathea, protagonista romanului - cea care ne povestește totul cu o voce de grumpy old (wo)man - este un personaj cu totul aparte, a cărui potențială unicitate este știrbită, însă, de asemănarea izbitoare cu Leo Gursky din Istoria iubirii; nu știu în ce măsură (sau dacă) s-a inspirat Kjersti Skomsvold din romanul lui Nicole Krauss, dar Mathea pare a fi sora geamănă a evreului Leo, cu care seamănă, în unele privințe, ca două picături de apă: amândoi sunt complet asociali, și-au petrecut întreaga viață în invizibilitate, se gândesc obsedant la moartea care se apropie, ies din casă în speranța că vor fi observați de cineva, au un soț - respectiv, un prieten - care este prezent constant în relatările lor. Personajul lui Nicole Krauss este, însă, mult mai autentic decât Mathea, în privința căreia am manifestat, uneori, un soi de incredulitate și confuzie - căci nu am înțeles, pe deplin, personalitatea acestei femei ciudate. Dar, una peste alta (și, mai ales, dacă nu ați citit Istoria iubirii) acest roman de dimensiunea unei nuvele vă va cuceri de la primele pagini.

duminică, 21 septembrie 2014

Nici o veste de la Gurb - Eduardo Mendoza



Credeam că Eduardo Mendoza este un scriitor mai „serios” (știam doar de al său Mauricio sau alegerile locale), dar se pare că autorul are destule cărți umoristice, dintre care cel puțin trei au fost traduse și la noi. Nici o veste de la Gurb este o parodie a romanelor SF și o satiră amuzantă a societății barceloneze, în care autorul ia peste picior o sumedenie de aspecte umane și sociale, ascunzându-se sub identitatea unor extraterești cam ignoranți. Este un mic roman hazliu, se citește repede și garantează măcar niște chicoteli. Nu a fost, însă, atât de amuzant pe cât mă așteptam inițial, căci zâmbetele au alternat cu câteva momente de plictiseală. 

Mă gândesc că un cititor spaniol va gusta mult mai mult această carte, pentru că face referire la o sumedenie de probleme și realități cu care se confruntă un locuitor al Barcelonei. Sunt, însă, și destule observații cu caracter general, care se aplică inclusiv orașului nostru dâmbovițean: gropile săpate de diverse companii, construcțiile neterminate, mijloacele de transport care se întrec între ele în încetineală, apartamentele meschine și costisitoare sau mașinile de gunoi care fac un zgomot infernal.

joi, 18 septembrie 2014

The Blue Fox (Vulpea albastră) - Sjón



Da, aţi ghicit: nu este o coincidență faptul că am citit Vulpea albastră a lui Sjón în momentul în care urmează să apară la editura Polirom. Nu mi-a venit să cred când am văzut-o pe lista în pregătire, căci autorul este destul de obscur, dar asta m-a determinat, în sfârșit, să iau cartea din bibliotecă, unde ședea neatinsă de aproape doi ani. În urmă cu ceva vreme am încercat să citesc un alt roman al lui Sjón (”Ochii tăi m-au văzut”, apărut la editura Niculescu), dar atunci mi s-a părut o poveste destul de stranie, așa că am amânat-o - și amânată a rămas. Am pătruns destul de greu și în micro-romanul de față, dar, la un moment dat, autorul parcă a deschis o ușă iar povestea a năvălit înăuntru, căpătând formă, sens și un anume farmec. Păcat că este o carte atât de scurtă, pentru că scriitura lui Sjón și câteva amănunte mi-au amintit de unul dintre scriitorii mei preferați, Halldór Laxness (singurul islandez nobelizat, în 1955).

duminică, 14 septembrie 2014

Viața mea printre cărți (III)



În august am fost la o plimbare cu bastonul prin București, organizată de ARCEN. De fapt, n-am avut un baston, ci o umbrelă, pentru că în prima jumătate de oră a plouat destul de tare. Am fost fascinată de ghizi, doi tineri volubili și plini de umor, care ne-au istorisit o mulțime de lucruri mai puțin cunoscute despre clădirile bucureștene și oamenii celebri care le-au trecut pragul. Am fost foarte surprinsă când i-am auzit citând (ba chiar interpretând cu haz) poezii și fragmente din cărți ale scriitorilor români, dar nu numai. Astfel am aflat de o carte pe care vreau neapărat să o citesc: Athenee Palace de R.G. Waldeck, unde autoarea - o contesă-corespondentă a ziarului Newsweek - vorbește despre Bucureștiul anului 1940, inclusiv despre atmosfera din hotelul Athenee Palace, unde a locuit timp de șase luni (dacă am reținut corect). Chiar nu mă așteptam să mă întorc de la această plimbare cu o recomandare de lectură!




joi, 11 septembrie 2014

Ură, prietenie, dragoste, căsătorie - Alice Munro



Ură, prietenie, dragoste, căsătorie este a doua carte de Alice Munro pe care o citesc anul acesta, după Dragă viață despre care am scris aici. Noroc cu Nobelul, că altfel nu o cumpăra și nu o citea mai nimeni pe Alice Munro (am observat acest lucru și printre prietenii destul de citiți de pe Goodreads), deși autoarea scrie foarte bine. Eu am început această carte dintr-o întâmplare: eram într-o mică vacanță la mare și m-am trezit că nu mai am nimic de citit - și astfel a început o „bătălie” cu una dintre prietene, care citea tocmai Munro, iar eu îi subtilizam cartea de fiecare dată când intra în apă sau trăgea un pui de somn (cred că m-a bombănit, dar nu m-am putut abține - scuze, Ana!). 

Cu această nouă lectură, m-am convins că Alice Munro are într-adevăr talentul de a surprinde, în puține pagini, o poveste complexă, sățioasă precum o nuvelă - iar premisa, la prima vedere banală, ascunde detalii care îl țin pe cititor în miezul poveștii. În această colecție am observat - și nu îmi aduc aminte dacă este valabil și pentru Dragă viață - felul în care scriitoarea pregătește povestea pentru încheiere, condensând evenimentele și adoptând un ton-concluzie, fapt care mi-a lăsat senzația unui final cam abrupt – însă acesta este singurul lucru pe care i-l pot reproșa. Mi-au plăcut aproape toate povestirile din acest volum, așa că este destul de greu să aleg o favorită sau să o indic pe cea care mi-a păcut cel mai puțin (deși, în această ultimă privință, cred că mă voi opri la Podul plutitor).

luni, 8 septembrie 2014

Iubire - Hanne Ørstavik



În cuvinte simple și paragrafe scurte, lipsite de încărcătura greoaie a metaforelor, dar cu o forță ce iese la iveală pe măsură ce ne adâncim în lectură, Hanne Ørstavik creează în romanul Iubire o atmosferă surprinzător de intensă, care ne propulsează în nordul cel friguros și acoperit de zăpezi. Pășim pe o scenă de teatru cu personaje puține și câteva locuințe răsfirate printre nămeți, un cadru minimalist parcă desprins dintr-un film de Lars von Trier. Este un univers închis și izolat, în care se regăsesc mai multe singurătăți și mai multe forme de iubire, dar și o scindare între lumea palpabilă și cea imaginată, căci personajele par să trăiască în planuri diferite ce nu se întâlnesc decât arareori. 

Vibeke este o mamă tânără și singură care s-a mutat într-o mică localitate din Norvegia împreună cu fiul Jon, care urmează să împlinească nouă ani. Pe o vreme atât de aspră, protagonista romanului nu poate decât să viseze la vara următoare și la o lume frumoasă plină de romantism și povești fericite - însă visele o îndepărtează de realitatea imediată și de iubirea care se găsește atât de aproape de ea. De fapt, femeia își cam neglijează fiul și trăiește mai mult în imaginație; Jon pare o fantomă ce alunecă la periferia vieții lui Vibeke, căci ea îl ține la distanță prin preocuparea excesivă pe care o are pentru propria viață.

miercuri, 3 septembrie 2014

Sub piele - Michel Faber



Aflasem de acest roman înainte de a fi ecranizat, însă trebuie să recunosc că nu prea l-am băgat în seamă; după ce l-am găsit recent la anticariat și am citit mai multe despre el, am fost copleșită de o curiozitate irezistibilă. Din fericire, cartea nu m-a dezamăgit, din contră - este una dintre cele mai interesante pe care le-am citit anul acesta. Dincolo de rolul de entertainement (căci romanul are destul suspans și mister), Sub piele cuprinde câteva mesaje și critici la adresa societății, pe care Michel Faber le transmite implicit sau direct; nu sunt idei noi, dar ele îmbracă aici o formă inedită.

Chiar dacă mi-a plăcut mult acest roman, l-aș recomanda numai cititorilor dotați cu imparțialitate și un stomac rezistent, pentru că prezența unor scene grotești și revoltătoare îi va pune la încercare (deși nu, nu sunt mai crunte decât cele din Sorgul roșu, care pentru mine a devenit un fel de etalon al cruzimii în literatură). Ulterior am văzut și filmul Under the skin, însă despre acesta voi vorbi puțin la final.
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...