joi, 26 ianuarie 2017

Invenția lui Morel - Adolfo Bioy Casares




Voiam de multă vreme să citesc Invenția lui Morel a scriitorului argentinian Adolfo Bioy Casares, o carte publicată în 1940, pe care Borges o considera perfectă (cel puțin pentru acele vremuri), și al cărei titlu face referire la „Insula doctorului Moreau”. Este o carte ingenioasă, foarte bine scrisă, cu un final surprinzător, care abordează subiectul nemuririi, al singurătății - văzută ca un fel de moarte -, dar și al dragostei, banala și înălțătoarea dragoste, care schimbă invariabil modul de a percepe lumea. 

Cred că ne pierdem nemurirea pentru că rezistența la moarte n-a evoluat; îmbunătățirile pun accentul pe prima idee, rudimentară, de a menține viu întreg corpul, dar ar trebui căutată doar păstrarea a ceea ce ține de conștiință. (pag. 21)

Micul roman mi-a plăcut la fel de mult ca Dormind la soare, iar ceea ce spuneam despre acesta din urmă rămâne valabil și în cazul Invenției lui Morel: este genul de carte care ar trebui citită într-o singură sesiune de lectură, lăsându-te acaparat de atmosfera stranie, de tensiunea și confuzia care se acumulează treptat, pe măsură ce întâmplările devin tot mai puțin inteligibile, iar mintea caută posibile explicații, încercând să se prindă de o fărâmă de logică și să aducă povestea pe tărâmul realității. Este, totodată, genul de carte pe care simți nevoia să o recitești imediat după ce ai încheiat-o, pentru a privi într-o lumină nouă ceea ce mai înainte a părut de neînțeles și a stârnit doar nedumerire. 

Încă din primele pagini, ne trezim pe o insulă aparent pustie, unde naratorul se află de câteva săptămâni sau câteva zile (timpul și-a pierdut menirea, căci informațiile par să se contrazică), o insulă pe care cineva a construit un muzeu, o capelă și un bazin de înot, acum abandonate. Naratorul a ajuns aici fugind de ispășirea unei crime, alegând libertatea și izolarea, în ciuda zvonurilor îngrijorătoare că insula este focarul unei boli misterioase care ucide treptat. Dar se poate numi viață o existență lipsită de contact uman, de schimburi de cuvinte, de afecțiune, de o privire care să-ți confirme prezența? Oare singurătatea absolută nu înseamnă tot un fel de moarte?

Multă vreme, fugarul s-a crezut singurul locuitor al insulei și a explorat în voie camerele somptuoase ale clădirii numite muzeu, care seamănă mai degrabă cu un hotel sau un sanatoriu. Uși secrete, oglinzi, subsoluri care ascund mașinării ciudate, și un labirint de încăperi subterane, în care se aud pași și ecouri misterioase. Cine a construit toate acestea, pentru a le părăsi apoi? Și cu ce scop? Într-o dimineață, pajiștile colinei sunt invadate, parcă peste noapte, de un grup de oameni care dansează, se plimbă, discută și fac baie în piscină. Niște apariții inexplicabile, care ar putea fi efectul căldurii și al lipsei de somn, al unui trup slăbit de hrana insuficientă și al unui creier cuprins de halucinații. Sau poate că explicația este cu totul surprinzătoare, și trebuie căutată în altă parte.

În sfârșit, a cincea ipoteză: intrușii ar fi un grup de prieteni morți, iar eu, un călător ca Dante, ca Swedenborg sau alt mort, dintr-o altă castă, într-un moment diferit al metamorfozei sale; această insulă ar fi un purgatoriu sau un cer al acelor morți (rămâne deschisă posibilitatea diverselor ceruri; dacă ar fi doar un singur cer, toți ne-am duce numai acolo unde ne-ar aștepta o companie fermecătoare și discuții literare, așa încât mulți ne-am fi lăsat deja pradă morții). (pag. 74-75)

Ed. Humanitas, 2003, 143 pag.,
trad. Ion Oprescu
La invención de Morel (1940)
Ceea ce am scris până acum se petrece în primele pagini ale cărții, dar mă opresc aici, pentru că n-aș vrea să spun mai multe despre intriga romanului, care este atât de concentrată, încât e dificil să vorbești despre ea fără a intra în spoilere. Scriitorul nu se pierde în detalii inutile, iar povestea lui, redusă la esențial, nu slăbește nicicând în intensitate. Mi-au plăcut foarte mult atmosfera stranie și misterioasă, senzația de incertitudine, căutarea unor răspunsuri, turnura pe care o iau întâmplările. 

Adolfo Bioy Casares nu mi-a oferit explicații pentru toate întrebările ivite în timpul lecturii, dar a pus la cale un deznodământ ingenios și - în funcție de intuiția fiecărui cititor - surprinzător. Mie mi-a venit o posibilă idee pe la pagina 60, idee care s-a dovedit corectă, astfel că finalul n-a mai avut același impact, dar asta nu m-a împiedicat să recitesc cartea cap-coadă, de data aceasta atentă la detalii - căci povestea este presărată cu indicii, începând chiar cu fraza de început: Astăzi pe insulă s-a petrecut un miracol: vara a luat-o înainte. A doua lectură a fost parcă și mai savuroasă, cu toate că știam deja despre ce este vorba (sau poate tocmai de aceea).

[spoiler]

Spuneam mai sus că Adolfo Bioy Casares nu explică absolut totul, iar unele întrebări rămân fără un răspuns edificator (ceea ce nu e neapărat un lucru rău). Cine este naratorul cărții și ce crimă a comis el? E chiar scriitor, așa cum spune la un moment dat, sau e doar o identitate pe care o adoptă? E drept că, la final, aflăm că făcea parte din grupul poetului Orduño - probabil un nume inventat, pentru că n-am putut să dau de urma lui pe internet. Tot la final, parcă într-un delir de muribund, își amintește într-o succesiune rapidă evenimente din viața anterioară, unde apare pe nepusă masă o anume Elisa, pe care naratorul își dă seama că n-a încetat să o iubească. Ar putea fi vorba de o revenire a vieții pe care a negat-o în încercarea de a se adapta unei existențe singuratice, lipsite de contact uman, de prietenie, de dragoste. 

În fond, aflăm destul de puține amănunte despre protagonist, amănunte pe care trebuie să le adunăm, în mici fărâme, din întreaga carte. Scrie în jurnal cu o indignare datorată oamenilor (oamenii în general, sau se referă la cei de pe insulă?); observăm o atitudine disprețuitoare, ursuză și arțăgoasă - tablourile sunt detestabile, femeia este ridicolă, camerele și florile sunt dezagreabile -, deși, spre final, acreala lui pare să se îndulcească sub efectul îndrăgostirii. Renunță și la „igiena de a nu spera", pe care o percepe acum drept absurdă: a nu spera ceva de la viață pentru a nu ți-o expune, a face pe mortul pentru a nu muri

Singurătatea - moartea în care și-a petrecut ultimii ani -, devine imposibilă după ce a contemplat-o pe Faustine; cu toate acestea, femeia îi este inaccesibilă, relația lor este unilaterală, căci sunt două ființe din planuri diferite. Într-un interviu, autorul spunea că personajul Faustine a fost inspirat de dragostea lui pentru actrița Louise Brooks, care a dispărut prea repede de pe marile ecrane. Undeva, cândva, de Richard Matheson (cel care a scris și I Am Legend), ar fi un exemplu de roman în care planurile diferite se întâlnesc - vai, țin minte și acum cât am bocit după ce am văzut filmul omonim...

Care sunt cercetările pe care procesul i le-a întrerupt? Pare preocupat de problema nemuririi, după cum aflăm la pagina 21 (este o coincidență prea mare că și Morel are aceeași preocupare?) și aflăm că este un adept al malthusianismului. M-am întrebat dacă aceste amănunte au vreo legătură cu crima pe care a comis-o. Recunosc că nu prea am înțeles dacă teoria lui Malthus, referitoare la raportul dintre creșterea populației și mijloacele de subzistență, are vreo relevanță pentru subiectul romanului. Ah, tocmai am găsit pe Wikipedia o posibilă explicație: acele comunități de oameni nemuritori, acele paradisuri intime despre care se vorbește la pagina 114, ar putea fi distruse de populația în creștere, cu nevoia lor de noi teritorii pe care să se extindă și să le exploateze. 

Jurnalul său este comentat de un editor necunoscut, prin note de subsol care strecoară îndoieli - un artificiu interesant, care conferă autenticitate poveștii fugarului, deși rămâne întrebarea: cum a ajuns jurnalul în posesia unei edituri? Oare naratorul a folosit metoda clasică, lansându-l în mare într-o sticlă, înainte de a muri? Sau temerile lui s-au împlinit, iar insula a fost invadată în cele din urmă, sub presiunea populației în creștere? În acest caz, probabil că jurnalul a trecut prin diverse mâini până a ajuns sub ochii unui editor, altfel nu-și mai avea rostul îndoiala acestuia cu privire la numele și locația insulei.

La prima lectură nu mi-am dat seama ce s-a întâmplat cu Morel și prietenii săi (pe unii dintre ei i-a rugat să rămână, nu m-am dumirit de ce), dar la a doua lectură am înțeles că grupul lui Morel e de fapt echipajul despre care se vorbește la pagina 15, al cărui vapor a fost scufundat cu lovituri de tun. 

Dar este motivația lui Morel îndeajuns de puternică pentru a pune la cale acest experiment monstruos? Se justifică o crimă în masă (și o sinucidere) pentru o șansă incertă la nemurire? Singura rațiune ar putea fi convingerea lui Morel că, odată cu expunerea la receptorii fatali, sufletul le-a fost transferat în acele corpuri reproduse identic, care repetă la infinit, ca pe o scenă, o săptămână din viața lor, fără a ieși din conștiința avută în timpul înregistrării. O perpetuă realitate, populată de fantome artificiale, care trăiesc veșnic în acel paradis particular. Tot de pe Wikipedia am aflat că Invenția lui Morel este considerat primul roman SF din literatura spaniolă, iar Adolfo Bioy Casares un pionier al acestui gen. 

Cât ghinion, să fii prieten cu un Morel! El n-a luat în calcul teoria lui Malthus (încă un factor care subminează potențialul nemuririi, așadar), dar până și naratorul cel sceptic se amăgește cu gândul că insula nu va fi descoperită prea curând. Desigur, nici nu prea are de ales, după ce și-a expus mâna și înțelege că va muri, astfel că cedează tentației nemuririi și își convertește moartea în condiția și garanția eternei contemplări a Faustinei. Mizează pe speranța că va păstra conștiința din timpul înregistrării (și că invenția lui Morel va fi îmbunătățită cândva în viitor), pe posibilitatea ca și lumea noastră să fie acționată de cineva care, asemenea lui Morel, apasă pe niște butoane, pe înțelegerea faptului că nici noi, ca ființe vii, nu conștientizăm nimic în afara timpului și a spațiului în care trăim. 

[spoiler]



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...